Nu din dragoste, ci din disciplină de partid

„Noi nu ne-am luat din dragoste, ci din disciplină de partid.”
Nu mai știu unde am citit această propoziție, dar știu sigur că n-am mai putut scăpa de ea.

De fiecare dată când văd partide mimând spontaneitatea, o aud clar.
O recunosc în conferințele despre nașterea copiilor ținute de oameni fără copii. În dezbaterile despre familie susținute de oameni fără familie. În mesele rotunde despre violența domestică, unde toată lumea vorbește frumos, responsabil, empatic și, la final, nimic nu se schimbă. Temele sunt impecabile. Pozele ies bine. Finalitatea lipsește. Pentru că nu e dragoste acolo. E disciplină de … partid.
Printre altele, citind fraza, mi-am amintit și de o campanie electorală, într-un sat care se numește Ființești. În centrul satului, pe o treaptă din fața a ceea ce fusese, cândva, fie școală, fie cămin cultural — nu mai știu exact, dar în sate clădirile își schimbă funcția, nu și poziția — a urcat candidata. O treaptă mică, suficient de înaltă cât să dea impresia de tribună.
Totul trebuia să pară spontan. Un miting electoral spontan, organizat cu o rigoare demnă de un exercițiu … politic. Candidata era acolo, însoțitorii erau acolo, discursurile erau pregătite. Lipsea doar publicul. Și publicul a fost adus prin metoda clasică: o bere. A ținut momeala cu berea deși satul e așezat între vii. Dar era foarte cald și… credeți că Nenea Iancu își făcuse degeaba berărie și nu … vinărie?
În fine, așa au apărut oamenii. Unii rezemați de sapă, alții stând într-o rână pe căruță. Veneau de la câmp, obosiți, cu praful pe pantaloni și cu gândul la cu totul altceva decât Europa. Pentru berea primită, încercau să fie atenți. Nu din convingere. Din interes. Poate și din jenă, cel puțin unii …
Înaintea candidatei a vorbit un domn important, parlamentar, Pană? Oare așa-l chema? Era senator. Tocmai își abandonase mașina scumpă pentru una modestă, ca să fie mai aproape de popor. A povestit cum merge el la câmp, cum nu sunt fântâni, cum îi fierbe apa în sticlă și cum trebuie făcute fântâni. Doar că mâinile nu prea arătau a mâini care să fi ținut vreodată o sapă. Detaliu .. mic, dar … letal într-un sat.
Apoi, liniște. Una din acelea în care se aud doar sticlele de bere. Atunci, unul dintre oameni — probabil la a doua bere, deci suficient de lucid — s-a uitat la candidată și a spus, cu un umor caragelian, fără urmă de răutate:
— Duduie, după domnu’ cu fântânile, spune-ne și matale ceva.
Candidata, Anca Boagiu, a început să vorbească. Despre politici europene. Despre strategii. Despre viziuni. Despre idei mari, rotunde, perfecte pentru o sală, dar complet nepotrivite pentru omul care venise direct de la câmp și se gândea dacă mâine plouă sau nu.
Jos, nimeni nu se regăsea în discurs. Nu pentru că oamenii n-ar fi înțeles. Ci pentru că nimeni nu vorbise pentru ei. Totul era corect, dar fals. Frumos, dar străin.
Da, nu era nimeni acolo din dragoste, chiar dacă berea era blondă și candidata brună. Nici cei care vorbeau, nici cei care ascultau. Oamenii stăteau pentru bere. Politicienii vorbeau pentru poză. Totul funcționa pe baza aceleiași reguli: disciplina de partid.
Când discursurile s-au terminat, fiecare s-a întors la locul lui. Candidata a coborât de pe treaptă. Oamenii au plecat la treburile lor. Satul Ființești a rămas cu praful, cu cârciuma, cu pământul și cu viața lui adevărată.
Spontaneitatea .. fusese bifată. Evenimentul, reușit.
Dragostea nu fusese invitată.
Nu era nevoie de ea. Era suficientă disciplina de partid.

Sale!