Golanii cinematografelor. Buzăul străzii în anii ’80 – 90

Există o nostalgie ușor artificială atunci când vorbim despre orașele României din perioada comunistă. Se spune adesea că era mai multă ordine, mai multă disciplină și mai puțină delincvență. Pentru cine a fost însă elev sau adolescent în acei ani, realitatea era mai nuanțată. Strada avea legile ei, iar Buzăul nu făcea excepție.
În geografia micii delincvențe urbane existau două puncte foarte clare: cinematograful Dacia și cinematograful Tineretului. În jurul lor se forma, mai ales spre seară, o lume aparte, o faună urbană pe care autoritățile preferau adesea să o ignore.
Ziua, locul era relativ liniștit. Copii, elevi, vânzători de semințe, oameni care așteptau să intre la film. După-amiaza însă, atmosfera se schimba. Apăreau grupuri de băieți duri, proveniți dintr-o zonă socială gri. Nu erau rebeli romantici, ci mici întreprinzători ai violenței cotidiene.
Dacă aveai ghinionul să treci singur pe acolo, puteai rămâne fără stiloul din buzunar, fără câțiva lei sau fără liniștea serii. Uneori te bruscau, alteori te împingeau. Uneori trebuia să plătești o mică „taxă” pentru a trece mai departe fără probleme. Nu prea aveai cui să te plângi. Autoritatea era departe, iar strada își făcea propriile reguli.
O ocupație constantă era bișnița. Se vindeau spray-uri occidentale, obiecte greu de găsit în magazine și, mai ales, bilete de cinematograf la suprapreț. Aveau grijă să preia parte din stocul de bilete și dacă voiai să intri, său să nu stai la coadă degeaba, ei te salvau pe un preț de trei ori mai mare. Pentru anumite filme, mai rare sau mai căutate, se făcea o mică piață paralelă în fața sălii. Nu știau autoritățile? Mă îndoiesc! Atât vânzătorii de bilete cât și milițienii cunoșteau specula.
Filmele erau puține și adesea aceleași. Majoritatea erau producții indiene, coreene sau filme cu tematică ideologică. Îmi amintesc și astăzi un film nord-coreean în care zece soldați ai Nordului învingeau o întreagă armată a Sudului — o demonstrație cinematografică de eroism socialist.
Existau însă și filme de dragoste. La acestea, ultimele rânduri ale sălii se ocupau rapid. Pentru tineri, cinematograful devenea nu doar loc de proiecție, ci și spațiu al unor timidități și apropieri pe care epoca le tolera discret.
Despre Buzăul politic al acelor ani a scris, cu luciditate, Claudiu Soare în cartea sa Tratamente împotriva revoltei. Este o lucrare interesantă și prea puțin cunoscută. Dar dincolo de … istoria oficială există și Buzăul străzii, cu poveștile sale mici, uneori dure, alteori aproape pitorești.
Acea lume a cinematografelor ne amintește un lucru important: siguranța copiilor și a adolescenților nu era, nici atunci, atât de garantată cum ne place uneori să credem. Regimul controla discursul public, dar nu controla complet viața străzii.
Istoria orașelor nu se scrie doar în arhive sau în documente oficiale. Se scrie și în memoria celor care au trecut, uneori cu teamă, alteori cu curiozitate, pe lângă zidurile unui cinematograf.

Sale!