Între vină și asumare

Există în om o ispită subtilă, dar constantă: aceea de a-și muta greutatea propriei căderi pe umerii altuia. Când nu este aproapele, este contextul; când nu este contextul, este diavolul. Întotdeauna există „cineva” care poate fi invocat pentru a explica slăbiciunea noastră. Și totuși, adevărul incomod rămâne: în fiecare greșeală, omul este coautor.
A da vina pe diavol pentru orice abatere este, paradoxal, o formă de comoditate spirituală. Este mult mai ușor să te declari victimă decât să te recunoști responsabil. Dar această atitudine nu doar că este lipsită de moralitate, ci este și profund neproductivă. Căci acolo unde nu există asumare, nu poate exista nici îndreptare.
Povestioara călugărului din post surprinde această realitate cu o simplitate dezarmantă. În fața unei slăbiciuni minore – dorința de a mânca un ou – el nu spune „am greșit”, ci „diavolul m-a pus”. În acel moment, vina este externalizată, iar conștiința, liniștită artificial. Dar nu diavolul a aprins lumânarea și nu el a ținut lingura. Decizia a fost omenească, prea omenească.
Aceeași logică apare încă de la începutul istoriei biblice. Adam nu își asumă gestul, ci indică spre Eva; Eva, la rândul ei, spre șarpe. Se creează astfel un lanț al transferului de responsabilitate, care traversează veacurile până în prezent. Omul nu spune „am ales”, ci „am fost determinat”.
Și totuși, libertatea umană nu poate fi anulată prin invocarea ispitelor. Ele există, fără îndoială. Contextul există. Influențele există. Dar niciuna dintre acestea nu operează în absența consimțământului interior. Acolo, în acel spațiu tainic al voinței, se decide totul.
Adevărata maturitate spirituală începe în momentul în care omul încetează să mai caute vinovați în afara sa și își recunoaște propria participare la eșec. Nu pentru a se condamna, ci pentru a se elibera. Căci numai cel care își asumă poate și schimba.
Diavolul nu este în toate și în tot. Dar omul este în toate ale sale. Iar aceasta nu este o condamnare, ci o șansă.