Un moment al împlinirii

Totul începe cu o întâlnire. Nu una obișnuită, ci aceea în care te vezi pentru în inedita postură de tată. E aproape incredibil ca tu, cel care până atunci doar ai spus tată, să fii strigat tată! Te privești în oglindă și parcă nu ești tu. Nașterea unui copil nu este doar începutul unei vieți, ci și începutul unei misiuni pentru care nu ești școlit. Fragilitatea acelui trup mic, respirația nesigură, privirea care nu înțelege încă lumea, dar o caută — toate te obligă să te oprești și să înțelegi că, din acel moment, nu mai ești doar tu. Nu mai vobesc despre prima febră, primul drum la medic în noapte, primele plînsete compulsive.
Și, după cum știți, cel mai greu este atunci când – tată fiinde pentru prima dată – tu însuți rutinat. Dar înveți, cauți drumul împreună cu cel care crește fără să te așteppte să te maturiziezi, când încă mai ești, într-un fel, copil. Să te întâlnești cu propriul tău fiu în acel punct al vieții este o binecuvântare, dar și o mare provocare. Nu ai manual, nu ai repere absolute, ai doar o intuiție și o responsabilitate care te apasă fără să o poți lăsa să te strivească. Tu ești eroul micuțului. Cum te poate doborâ ceva? Cum poți merge învins în fața ochișorilor lui?!
Fiecare zi e un drum de cunoaștere reciprocă. Nu îl crești doar tu pe el, ci și el te crește pe tine. Învățați împreună. Uneori vă apropiați, alteori … vă îndepărtați ca să vă puteți apropia mai cu forță. Sunt momente de liniște și momente de confruntare, de neînțelegeri precare, fără fundament, dar sunt și ciocniri care au nevoie de mediere sau de intervenții ferme, dar pedagogice. Da, devii pedagog calificat la locul de muncă! Există încercări de desprindere, mici revolte, gesturi prin care el încearcă să se definească în afara ta, iar tu, uneori, răspunzi cu mai multă forță decât ar trebui, alteori cu prea multă îngăduință. Ești doar un părinte și tu, ce să faci?! Mai greșești prin îngăduință uneori, alteori prin strictețe. Nu e simplu, știți bine!
Echilibrul între a-l ține și … a-l lăsa e la fel de greu ca mersul pe sârmă al unui acrobat. Și dacă tu te dezechilibrezi nu cazi singur. Deci ….
Între timp, viața nu așteaptă. Trebuie să ții pasul cu prezentul, să anticipezi viitorul. Să muncești, să construiești, să oferi, să susții. Responsabilitățile se adună, iar uneori copilul pare că rămâne în plan secund, acoperit de urgențe, de obligații, de griji. Da, nu-i smiți mereu emoția vieții și a vârstei exact când e nevoie să o faci. Știi că el este centrul, dar te centrezi greșit pe alții, pe lucruri. Și pierzi timp pe care nu-l mai poți recupera. Aici e marele păcat .. chiar dacă, material vorbind, efortul benefic se întoarce către el.
Dar, aceasta este arta paternității: să duci totul fără să spui totul.
Anii trec fără să-ți ceară voie. Din copilul fragil apare adolescentul care te poate și contrazice, că doar nu ești stăpân absolut al adevărulu; apoi tânărul care te privește din ce în ce mai mult de la egal la egal, ceea ce nu este rău, dar tu știi că e la baza muntelui pe care tu urci de ceva ani. Îl vezi cum își caută propriul drum, cum greșește, cum învață, cum începe să nu mai aibă nevoie de tine în fiecare zi, ci doar în momentele esențiale, ceea ce este iarăși în fierea lucrurilor.
Și apoi vine acel prag.
Momentul în care îți dai seama că el este aproape de a porni pe drumul pe care tu ai pornit cu douăzeci și cinci, douăzeci și șase de ani în urmă. Nu mai este copilul pe care îl țineai de mână. Este omul care își va construi propria viață. Nu e final de mesiune. Dar e popasul bucuriei și închiderea unor griji pe care le-ai avut în toți anii. Nu mai e doar mlădiță din tine, începe să fi trunchi lângă tine. Rămâne în urmă un drum lung, cu provocări, nopți albe, îndoieli, dar și bucurii imense. Rămâne recunoștința că ai putut duce această responsabilitate și că Dumnezeu ți-a îngăduit să o ai. Rămâne o liniște nouă, a împlinirii.
Să fii tată înseamnă să trăiești de două ori: o dată pentru tine și o dată viitorul din tine.

Și lumea merge înainte. Tu ai bucuria că parte din misiune a ajuns la apogeu și speri că te poți bucura că amintirea fragilității devine fermitate și tărie bărbătească, că ai cu cine lucra, cu cine vorbi, cu cine construi. Că ai lângă tine acum un om mare!