Amintiri din economia „cu bonuri”

Îmi revin în minte, din când în când, fragmente dintr-o lume care astăzi pare de necrezut. Mai ales când aud discuții despre raționalizări sau despre „resurse ieftine”, îmi dau seama cât de ușor se uită istoria.
În Buzău exista atunci un personaj … râvnit de toată lumea: Sonel. Își avea biroul în zona industrială și, practic, controla accesul la resurse. Benzina, motorina, buteliile – toate treceau prin mâna lui.
Cota oficială era de aproximativ 18 litri de benzină pe lună. În anumite perioade – între Bobotează și Paște – circulația era oficial oprită. Mașinile stăteau. Dacă aveai o situație excepțională, cum era o înmormântare, mergeai cu acte la el și, dacă aveai noroc, primeai un bon de 10 litri. Atât însemna atunci libertatea de mișcare.
Un bon de 40 de litri era deja „bogăție”. Iar când, printr-un context instituțional, am primit un bon de 600 de litri pentru Episcopie, a fost un eveniment. Nu era doar combustibil — era putere.
La ușa lui Sonel stăteau oameni ore întregi. Uneori dispărea pur și simplu, ieșind pe geam, iar cei rămași așteptau în zadar. Era un sistem arbitrar, bazat pe relații și pe favoruri.
Schimbul se făcea în natură: Kent și whisky. Whisky-ul, de altfel, era mai degrabă simbolic — adesea inferior unei țuici românești — dar conta statutul. Pachetele circulau din mână în mână, literalmente roase la colțuri de cât de plimbate erau din mână în mână.
În paralel, exista o rețea informală de oameni influenți: Vasilescu de la Drumuri și Poduri, inginerul Vameșu – vin-alcool – un personaj de la ITA, instituție foarte puternică în acea vreme, care răspundea de transport și care, în cele din urmă, s-a sinucis și alte câteva nume pe care nu le mai scriu. Se întâlneau și decideau lucruri esențiale, într-un sistem închis, greu accesibil.
Îmi amintesc și de domnul Vasilescu, un om corect. Ne-a ajutat să asfaltăm aleea Episcopiei. Am vrut să plătim, să existe factură. A refuzat. „Dacă află cineva, îmi pierd funcția”, mi-a spus. Așa funcționa sistemul: nu doar lipsuri, ci și frică permanentă. Las aici o imagine cu în care se poate vedea cum arăta Aleea înainte de asfaltare.
Benzina în sine era de proastă calitate — roșiatică, ruginită aproape. Stăteam ore la cozi pentru 5 litri „la liber”. Într-o vacanță de o săptămână, pierdeai zile întregi doar ca să alimentezi.
În sat, la Blăjani, îmi amintesc cum, la o cumetrie, Sonel a dat bonuri de benzină invitaților. Era un gest de o putere enormă, greu de înțeles astăzi.

Solenel a fost eliminat de sistem, înainte de finalul lui. Era o practică specifică, mai ales dacă protegonistul era întrecea măsura, iar Sonel o făcea. L-am întâlnit ultima dată, la granița dintre Ungaria și Austria, exact în ziua în care se anunța la radio că Nicu Ceaușescu a murit în timpul unei spitalizări la Viena. Mi-a cerut un favor, legat de o … mașină. L-am servit, cum era firesc.
Acestea erau vremurile. O economie a relațiilor, a favorurilor și a umilinței. Iar un litru de benzină nu era doar combustibil — era o monedă de schimb, un privilegiu și, uneori, o condiție pentru a-ți trăi viața.

Preot Iulian Negoiță