La Roma, când a coborât Kunt, marțianul din povestea lui Flaiano, orașul a amuțit. Nu pentru că ar fi fost cu adevărat extraordinar, ci pentru că era nou. Iar noutatea, în ochii publicului, are întotdeauna ceva ce pare incredibil. Oamenii s-au oprit, l-au privit, l-au înconjurat. Pentru o clipă, fiecare a simțit că participă la un eveniment irepetabil.
Dar Roma este un oraș care consumă repede miracolul. În câteva zile, Kunt nu mai era o apariție, ci o prezență. În câteva săptămâni, devenise un decor. Iar într-o lună, aproape nimeni nu-l mai vedea. Nu pentru că el s-ar fi schimbat, ci pentru că privirea celorlalți obosise.
Aici începe adevărata dramă: nu dispariția valorii, ci uzura atenției. Publicul nu suportă stagnarea emoției. Ceea ce ieri îl fascina, azi îl plictisește. Și, mai grav, ceea ce îl plictisește începe să-l irite. Din admirație se naște, lent, o formă de dezgust tăcut – nu violent, ci rece, indiferent.
Kunt nu a înțeles acest mecanism. A crezut că trebuie să rămână vizibil pentru a exista. A continuat să fie acolo, în același loc, cu aceeași prezență. Dar publicul nu răsplătește constanța; el recompensează surpriza. În lipsa ei, orice devine banal, iar banalul este condamnat la invizibilitate.
Puțini scapă acestui destin. Cei puternici nu sunt cei care rămân în față, ci cei care știu să dispară la timp. Ei transformă absența în strategie și revin doar atunci când foamea publicului s-a refăcut. Pentru ei, vizibilitatea nu e o stare, ci un instrument.
Kunt, însă, a rămas. Și tocmai de aceea, într-o zi, Roma a continuat să existe fără el.
Daruri cu tâlc
Ceai de urzică
Cuvant despre Cer
Blăjani – file de monografie
Fascinația rostirii
Retropelerinaje Buzoiene
