Profesorul Liviu Petrideanu – ardelean, profesor și călător prin lume, iar acum spre drumul veșniciei

Profesorul Liviu Petrideanu a plecat dintre noi discret, așa cum a și trăit: cu modestie, demnitate și acea liniște ardelenească pe care nu și-a pierdut-o nici în suferință și a suferit cumplit în ultimele trei săptămână, până să se stingă pe un pat de spital, la Colentina.
Născut în satul Lisa, județul Brașov, satul lui Octavian Paler, într-un loc încărcat de tradiții și istorie, a purtat toată viața în suflet dragostea pentru satul natal, pentru oameni și pentru valorile simple și curate ale lumii de altădată. Nu era vară să nu se întoarcă la origini.
De la vârsta de șapte ani a venit la Buzău. După absolvirea cursurilor liceale la Liceul Eminescu din Buzău, a urmat Facultatatea de Matematică.

A fost profesor și director de școală la Potoceni, de unde în 1990 s-a transferat la Școala 12 din Buzău, astăzi Școala Sfântul Apostol Andrei.

A fost un profesor de excepție, cu o carieră lungă și pe deplin săruită școlii și elevilor. Prin seriozitate, disciplină și blândețe a rămas în memoria multor elevi. A fost un pedagog adevărat, apropiat de copii și respectat de colegi. A fost director la  școala din Potoceni, iar mai târziu și la Școala nr. 12 din Buzău, locuri în care și-a pus amprenta nu doar administrativ, ci mai ales uman.
Pentru dânsul, educația nu însemna doar matematică. Îi învăța pe copii conduita civică, bunele maniere, felul în care trebuie să se poarte în societate. Îi învăța să danseze, să vorbească frumos, să fie demni și să aibă încredere în ei. Organiza excursii, expediții și tabere de matematică la mare, transformând școala într-un spațiu viu și apropiat de sufletul elevilor. Mulți dintre foștii săi elevi își amintesc și astăzi nu doar lecțiile predate, ci și atmosfera caldă pe care știa să o creeze în jurul său și mai ales de ardealeanul molcom care-i învăța matematică.
A avut o relație foarte apropiată de Biserica, deoarece era convins că formarea unui copil nu poate fi despărțită de dimensiunea morală și spirituală. În perioada în care conducea Școala nr. 12, colaborarea cu Biserica a fost frumoasă, bazată pe respect reciproc și pe dorința sinceră de a crește copii buni și echilibrați sufletește.
Om apropiat de comunitate, a fost naș pentru cinci familii și a botezat doisprezece copii, semn al încrederii și iubirii pe care oamenii i le purtau. Nu era doar un profesor apreciat, ci și un om căutat în momentele importante ale vieții, un om pe care ceilalți îl simțeau aproape.
A iubit călătoriile și pelerinajele. Era un om curios, dornic să cunoască locuri și oameni. Împreună cu soția și adesea însoțit de prieteni apropiați sau foști elevi, a străbătut Europa în lung și în lat, cu Dacia, făcând trasee impresionante de peste 7.000 de kilometri cu modestele mașini românești pe care le conducea cu bucurie și spirit de aventură. Îl urmăream pe pagina de Facebooș și rămâneam mereu uimit de punctele geografice pe care le atingea. Pentru dânsul, călătoria nu era doar deplasare, ci o formă de cultură și libertate interioară.
După pensionare, a continuat să profeseze până în anul 2025, semn al atașamentului său față de școală și față de copii.
L-am întâlnit ultima dată în casa sa, în perioada binecuvântată a Postului Sfintelor Paști, când am mers cu molifta postului la casa dânșilor. Stătea întins pe o parte și, cu aceeași luciditate calmă care îl caracteriza, mi-a spus simplu: „S-a terminat.” L-am rugat să stăm la masă, să-mi povestească, ca de obicei. Mi-a zâmbit calm, a sărutat crucea și … așa a fost ultima noastră întâlnire. Prima fusese când eram elev și unchiul meu, profesor de matematică la rândul lui, l-a rugat să mă pregătească.

Nimeni nu bănuia atunci câtă suferință avea să urmeze. Nu a fost un om care să se plângă, nu i-au plăcut spitalele, investigațiile sau analizele medicale. A dus durerea în tăcere, cu discreție și demnitate.
În aceste zile grele, gândul se îndreaptă și către sora sa, Leucadia, care trece printr-o dublă încercare a vieții, după ce și-a pierdut de curând și soțul. Durerea unei asemenea despărțiri lasă un gol pe care doar credința și timpul îl mai pot alina.
În urma sa rămân soția, doamna Victoria – după o călătorie împreună de 53 de ani – , fiica Elena, ginerele Mugurel, nepotul Mihai, rudele apropiate, foștii elevi, colegii de cancelarie, prietenii și vecinii care l-au prețuit și l-au iubit.
Pe una dintre coroane era scris: „Multe călătorii și de acum înainte în Rai.” Poate că niciun alt gând nu i se potrivea mai bine. Pentru că profesorul Liviu Petrideanu a fost, până la capăt, un călător prin lume și prin sufletele oamenilor.

Sale!