Furtuna din curtea părintelui Spirică

Nu, nu este literatură. Nu este nici poveste, nici basm. Este o întâmplare pe care timpul n-a reușit să mi-o șteargă.
Pe vremea când eram inspector de religie, ajunsesem să cunosc fiecare școală și fiecare profesor din județ. Într-una dintre zile coboram din Bisoca, după o inspecție de grad reușită, și mă îndreptam spre Sărulești, unde urma să văd școala aflată atunci în construcție. Primarul mă aștepta, însă gândul îmi era la părintele din sat.
Adevăratul motiv pentru care nu puteam trece prin Sărulești fără să mă opresc era părintele Spirică.
Fusese coleg de școală cu bunicul meu la Blăjani, de unde era de fel, și, de fiecare dată când mă vedea, îmi spunea cu aceeași bucurie:
„Deștept era bunicul tău. Eu eram fiu de învățător, dar mereu mă întreceam cu el la matematică și nu de puține ori mă lua.”
Vorbele acestea îmi mergeau direct la inimă, mai ales că-l știam cât era de sprinten la minte.
Îmi plăcea părintele Spirică. Era unul dintre acei preoți pentru care vorba are rostul ei, iar când nu e de vorbă e de liniște și treabă. Muncea neobosit. În partea aceea a Săruleștiului, unde colectivizarea nu luase pământurile – se oprise la pod la Beceni -, avea o livadă impresionantă de meri și era cunoscut drept unul dintre cei mai harnici oameni ai locului. Vindea bine producția.
Îmi plăcea să-l mai și iscodesc. Mă atrăgea istoria Văii Slănicului: biserica veche de lemn, crucile de piatră despre care scrisese preotul Sandu Tudor – altul decât cel de la Rugul Aprins -, drumurile acelea de munte care păstrau încă mirosul unei lumi vechi. De multe ori m-am gândit că părintele Spirică ar fi avut nevoie de un Calistrat Hogaș care să-l descopere. Vlahuță a trecut pe acolo, dar … nu l-a întâlnit. Sunt convins că și lui Hogaș i-ar fi plăcut cărările acelea și oamenii care le străbăteau cu curaj.
După o visitiă cu ochii pe ceaș la noua construție din vale – de altfel una bine făcută -, am ajuns în curtea părintelui. Nu mai știu dacă m-am oprit doar la tradiționala dulceață cu un pahar de apă sau dacă familia pregătise și altceva. Îmi amintesc însă prispa casei, masa simplă și liniștea acelei după-amiezi, care nu prevestea furtuna. Mașina o lăsasem în drum, într-o curbă din fața casei așezate pe deal.
Curtea era străbătută de o văioagă care, în zilele obișnuite, părea neînsemnată, dar utilă fiind … ușor ocupată cu acareturi, că așa suntem noi oamenii. Deși ne trebuie pământ de o umbră, tot ne paște pofta de a ocupa tot ce putem. În fiecare dintre noi e un Ahab și ne uităm la ceea ce este în jur ca la via lui Nabot. Nu e cazul aici, însă e o realitate. Demult și acum, multe puhoaie au lovit și pentru că noi, oamenii, am pus în calea lor tot felul de lucruri.

În fine, când ne era mai bine pe prispa părintelui, bradul din față a început să fie nervos. Un vânt îl lovea și el se agita. Ne-am luat ce era pe masă și am intrat în antreu. Stropi mari și fulgere roșii săreau din cer spre pământ.
În doar câteva minute, cerul s-a încruntat teribil. Stihiile s-au dezlănțuit cu o putere pe care rar am mai văzut-o. Apa cădea în valuri, grindina lovea acoperișurile care cântau a țiglă dogită, iar firul acela de vale s-a transformat într-un torent năprasnic.
Pe apă au început să coboare bușteni întregi, purtați cu o viteză înfricoșătoare, ca într-o pagină din Creangă sau poate din Bogza.
În mijlocul puhoaielor rămăsese câinele bătrân al părintelui. Se refugiase pe acoperișul cuștii ca un gimnast. Acolo era singurul loc care mai ieșea deasupra apei. Privea neputincios cum lemnele treceau la câțiva pași de el. Ar fi fugit, dar cum și unde …
Eu mă uitam când la câine, când, în mod imaginar, la mașina lăsată în drum. Eram convins că unul dintre bușteni avea să lovească automobilul.
Din fericire, oprisem puțin mai departe de cursul cel nou al apei.
Părintele Spirică nu s-a ridicat în picioare. Nu s-a agitat. Nu a rostit niciun cuvânt de panică.
Privea liniștit furtuna, ca un om care înțelege că sunt lucruri pe care nici puterea, nici grija omului nu le pot opri.
La un moment dat a spus calm:
„Doamne, primește și pe asta.”
Atât.
În propoziția aceea scurtă era toată viața dânsului. Nu era resemnare, ci credință tare. Nu era neputință, ci acceptarea că există clipe în care omul face tot ce poate, iar restul îl lasă în mâna lui Dumnezeu. Doamne, casă am făcut! Dar de furtuna Ta apără-ne tu! Nu a putut fi un al doilea Noe pentru patrupedul lui, dar sigur l-a rugat pe Domnul milos să fie.

Și am zis de Noe, pentru că mă gândeam atunci la Arca lui Noe. Ce strașnic o fi fost potopul și ce suparat Dumnezeu! Și mai gândeam că Noe a fost tare înțelept. A urcat în Arcă doar ființe vii. Mie îmi era gândul la … mașina cu care venisem.

Cățelul, cu lanțul de gât, făcea echilibristică în vârful cuștii. Țărușul jos. Doar Noe l-ar fi putut salva, dacă micul diluviu mai continua. A scăpat doar cu sperietura, ca și mine, recunosc. Arca mea, mașina, a scăpat și ea teafără.
Au trecut ani de atunci.
Nu-mi mai amintesc cât a durat furtuna, deși parcă a fost o veșnicie. Mai vând însă în minte chipul părintelui care nu și-a pierdut pacea nici când cerul părea că se prăbușește peste livada lui pe care o iubea pentru că trăise din ea mai mult decât din parohie și peste casa lui cu pridvor, făcută la vreme, însă atunci apăsată ușor de timp.
Astăzi, când oamenii se tulbură din cele mai mici lucruri, îmi revine adesea în minte imaginea părintelui Spirică stând pe prispa casei, în mijlocul potopului, rostind cu aceeași seninătate:
„Doamne, primește și pe asta.” Avea peste 80 de ani. Primise multe. Nu peste mulți ani a primit, probabil la fel de senin, și sfârșitul. Nu am putut merge. Eram plecat din țară. Nici pe la mormânt nu am trecut. Nu are prispă să-mi dea o dulceață de trandafiri.