Șapte ani fără părintele Nicolae Popescu

Despre părintele Nicolae Popescu nu vreau să scriu în mod protocolar. Relația dintre noi a depășit acest nivel.

Au trecut șapte ani de când nu mai este printre noi. La momentul trecerii sale la Domnul am scris doar câteva rânduri, pentru că îmi era greu să-mi adun gândurile. Nu plecase doar un coleg, ci un prieten adevărat, un om care a făcut parte, vreme de mulți ani, și din viața familiei noastre.
De părintele Nicolae Popescu mă leagă ani de prietenie și de colaborare, ani care au început înainte de 1980.
L-am admirat, ne-am mai și contrat, l-am și contestat. Totul a mers ca în orice relație între oameni implicați.
L-am apreciat pentru tenacitatea ieșită din comun. A fost un luptător, dar fermitatea i-a adus dificultăți personale și chiar instituționale, aspecte pentru care l-am criticat și ne-am contrant, eu fiind adeptul soluțiilor diplomatice. Însă, poate tocmai lupta dusă pentru fiecare atingerea fiecărei etape a vieții sale l-a făcut atât de exigent și de neînduplecat.
Viața lui a fost ea însăși o luptă. A urmat Seminarul Teologic din Buzău și apoi Institutul Teologic din București. În timpul studenției a încercat să-și ajute un coleg la examenul de Istoria Bisericii, prezentându-se în locul acestuia. Deghizarea nu a fost suficientă și a fost eliminat pentru un an. A continuat însă fără să renunțe.
Pe vremea aceea, Seminarul nu era echivalat cu liceul, astfel că, după terminarea Teologiei, a urmat și liceul. A fost apoi admis la Facultatea de Drept. În paralel a lucrat ca muncitor, iar ulterior ca funcționar la Fabrica de Sârmă din Buzău.
Apropierea de Centrul Eparhial avea să-l aducă în instituția pe care se pregătise să o slujească, Biserica. A devenit muzeograf și diacon. Odată intrat în rândul clerului, a fost exmatriculat de la Facultatea de Drept. În plin regim comunist, când astfel de situații păreau fără ieșire, a dus o luptă impresionantă și a reușit să-și continue și să-și finalizeze studiile, dar cu întreruperi dureroase.
Avea o voce frumoasă, era un predicator bun și un om cu o cultură teologică și juridică solidă. Îmi amintesc slujbele arhierești la care mergeam încă din ajunul sărbătorii. Seara se oficia Vecernia, iar fiecare dintre noi ținea, pe rând, cuvântul de învățătură. Chiar dacă în biserică se aflau doar doi sau trei credincioși, părintele își rostea predica întreagă, cu aceeași seriozitate și responsabilitate.
Era secretar eparhial în vremea Înaltpreasfințitului Antonie Plămădeală, iar eu i-am preluat postul când a fost trimis la studii la Institutul Ecumenic de la Bossey. Acolo l-a avut îndrumător pe actualul Patriarh, Preafericitul Părinte Daniel.
Din acea perioadă îmi vine mereu în minte o întâmplare plină de umor. Deși nu a fost de la început așa, avea momente când nu era punctual. Lipsa de punctualitate era să-i joace feste și la o întâlnire la cel mai înalt nivel. A mers la Roma împreună cu ceilalți cursanți. Urmau să aibă o întâlnire cu Papa. Însetat să vadă cât mai mult din Vatican, a întârziat la întâlnirea cu Papa. Dar și Papa Ioan Paul al II-lea a avut o întâlnire și a întârziat. Părintele Nicușor a ajuns exact în momentul în care delegația intra în sală. S-au perpelit toți de teama să nu rămână clandestin în străinătate, dar nu a fost așa.
Când au încercat să-i reproșeze întârzierea, i-a privit și, cu umorul lui caracteristic, le-a spus: „Vedeți? Fără mine nici Papa nu vă primește!”.
Cunoștințele sale de drept și de teologie l-au recomandat pentru funcția de inspector și apoi de consilier juridic-canonic al Episcopiei Buzăului. Era pasionat de drept și trata fiecare dosar cu maximă responsabilitate.
Munca ne-a apropiat. Am devenit prieteni de familie. Adesea, seara, târziu, după ce terminam munca la Centrul Eparhial, ne întâlneam în apartamentul familiei Popescu, de la etajul 7, din blocul Hasdeu, unde continuam să discutăm, cu energia rămasă, tot problemele de serviciu.
În acea atmosferă s-a legat și prietenia dintre familiile noastre. Fiul meu, Paul, a devenit prieten cu Laurențiu și Cristina, copiii părintelui Nicolae Popescu, iar mult mai târziu, în 2003, când Paul și-a susținut lucrarea de doctorat la Drept canonic, părintele Popescu, atunci consilier juridic-canonic, a fost delegat să participe la susținere, la Universitatea din București.
Sunt amintiri simple, dar de mare preț, care spun poate mai mult decât orice caracterizare.
Tulburările din anii 1990 l-au obligat pentru o vreme să se retragă din administrația eparhială. Totuși, procesul privind recuperarea clădirii Seminarului Teologic din Buzău, confiscată de regimul comunist și transformată în școală de meserii, i-a oferit ocazia să demonstreze încă o dată valoarea sa profesională. A câștigat procesul de retrocedare și, ulterior, a fost chemat să ocupe funcția de consilier juridic și canonic.
În același timp, a slujit ca preot la Parohia „Sfântul Dumitru”, o parohie pe care a păstorit-o. A refăcut ce se putea reface din acea casă de rugăciune, pentru că anterior nu fusese ortodoxă, și a continuat lucrările făcute de predecesorul dânsului, părintele Rotaru.
Și pentru că am ajuns la istoria acestei biserici, aș vrea să mă opresc o clipă din relatarea amintirilor despre părintele Nicolae Popescu și să remarc că Biserica „Sfântul Dumitru” trece printr-o perioadă în care devine cu adevărat biserică. Inițiativa Înaltpreasfințitului Ciprian de a demola vechea construcție și de a ridica cu adevărat o biserică face ca acest loc să renască spiritual, iar părintele consilier Costin Drăgan, căruia vreau să-i mulțumesc pentru primirea frumoasă, atinge cu mult tact și pricepere exigențele Înaltpreasfințitului Ciprian. Va fi o biserică de referință a Buzăului, dar despre acest lăcaș de cult voi mai scrie.
Revenind la părintele Popescu, dânsul, uneori sub pretextul unor procese, mergea la parohie pentru a oficia diferite slujbe, inclusiv înmormântări, în timp ce noi, ceilalți, nu aveam motive să părăsim incinta Centrului Eparhial, în timpul programului și, uneori, nici după, dacă se impunea prezența noastră, prin volumul de lucru.
Părintele mai pleca, fie să…  mai înmormânteze un consilier al bisericii – la numărătoatoarea ieșeau peste cincizeci din doisprezece -, fie să reprezinte instituția la proces. De fapt era foarte dedicat misiunii în parohie.
Dar, de la aceste plecări s-au născut și multe anecdote. Una dintre ele spune că și-a cerut odată învoire, motivând că merge la un proces, când, în realitate, participa la o înmormântare. Auzind prin telefon plânsete și cântarea „Veșnica pomenire”, ierarhul l-a întrebat: „Părinte consilier, ce se aude acolo?”. „Preasfințite, au pierdut procesul.” „Și de ce cântă «Veșnica pomenire»?” „Pentru că nu-l vor mai câștiga în veci.”
Acesta era părintele Nicolae Popescu: un om cu un extraordinar simț al umorului, dar și un luptător neobosit, inteligent, exigent și profund devotat misiunii sale.
Problemele de sănătate nu l-au ocolit. Suferise un infarct, iar despre intervenția chirurgicală la care a fost supus glumeam spunând că operația nu a durat mult; mai mult a durat până i-au găsit inima părintelui Popescu, atât de bine și-o ascundea sub fermitatea pe care o afișa.
Am slujit la comemorarea celor șapte ani alături de părintele Gabriel Sibiescu, fost coleg de școală și de diaconat. Părintele Gabi a cântat iarăși dumnezeiește, dar mi-am și amintit cum se tachinau uneori. Puțin neatent, părintele Popescu întreabă unde s-a ajuns. Părintele Sibiescu îi spune: „Înțelepciune”. Cu vocea lui hotărâtă iese în fața Ușilor Împărătești și rostește: „Înțelepciune!”. Ierarhul s-a încruntat la auzul erorii. Dar părintele Sibiescu, un mare umorist, nu doar un pictor excelent, i-a spus: „Asta îți trebuie ție.”

V-am povestit toate acestea, pentru a rememora parți din amintirea unui om de care mulți se temeau, însă, multe din temeri nu erau justificate.
Sigur, așa cum vă spuneam, am avut și controverse cu părintele Popescu. Stilul intransigent a creat probleme. Îmi aduc aminte că un ziar, „Opinia”, al lui Corneliu Ștefan, parcă, îl toca zilnic. A mers în redacție și le-a cerut… drepturi de autor. Sau îmi amintesc cum, noaptea, a trebuit să merg în Vrancea, să negociez eliberarea din sechestrul dintr-o biserică, unde membrii comunității l-au închis, nemulțumiți de măsurile luate contra preotului.
Cu toate acestea, era un om sensibil, un om care iubea viața, munca, își iubea casa părintească de la Vâlcele, lângă Buzău, unde mergea să-și cultive pământul, a avut o viață de familie frumoasă cu Tiți, așa cum își alinta soția, și a fost corect cu munca pe care o avea de făcut.
Au trecut șapte ani de când își doarme somnul de veci în Cimitirul „Sfântul Apostol Andrei”, având locul de veci alături de cel al familiei noastre.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Preot Iulian Negoiță

Las mai jos și câteva imagini din arhiva persoanală cu părintele Nicolae Popescu.

Sale!