Sfântul Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon. Bunătatea care vindecă

Sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon este una dintre acele zile în care Biserica ne amintește că adevărata vindecare nu începe cu medicamentul, ci cu iubirea. De aceea, o Sfântă Liturghie atât de frumoasă nu putea rămâne fără un cuvânt de învățătură, motiv pentru care, preț de cinsperezece minute aș vrea să vă vorbesc despre mesajul vieții Sfântului Pantelimon.
Mai întâi doresc să le mulțumesc celor care au înfrumusețat această slujbă prin cântarea lor. Rugăciunea a fost caldă, iar bucuria sărbătorii s-a simțit în inimile tuturor. Sfântul Pantelimon merită o asemenea cinstire, pentru că este unul dintre cei mai iubiți doctori fără de arginți ai Bisericii.
Alături de el îi pomenim pe Sfinții Cosma și Damian, Chir și Ioan, Samson, Diomid, Talaleu și Trifon. Toți au înțeles că darul vindecării nu este un mijloc de căutare doar a unui venit, ci o cale prin care Dumnezeu lucrează asupra oamenilor.
Sfântul Pantelimon a trăit la sfârșitul secolului al III-lea, în Nicomidia, una dintre marile cetăți ale Imperiului Roman, aflată în apropierea Izmirului de astăzi. Acele locuri au fost un adevărat leagăn al creștinismului. Acolo Evanghelia s-a răspândit și întreaga Asie Mică a fost câdva creștină, iar drumurile Imperiului Roman au făcut posibilă vestirea credinței până în cele mai îndepărtate provincii.
În acea cetate l-a întâlnit pe Sfântul Ermolae, preot și medic, omul care avea să-i schimbe întreaga viață. De la el a învățat credința, dar și faptul că medicina nu este doar o profesie. Medicina este, înainte de toate, iubire de oameni. Este disponibilitatea de a vedea în fiecare bolnav un frate și nu un simplu caz medical.
Sfântul Pantelimon a trăit în vremea împăratului Maximian și a cunoscut una dintre cele mai dure persecuții împotriva creștinilor. Istoria ne arată că aceste persecuții nu au fost permanente. Ele veneau în valuri, iar de fiecare dată oameni nevinovați își pierdeau viața doar pentru că refuzau să renunțe la credința lor.
Puterea politică încerca să stăpânească nu doar trupurile oamenilor, ci și conștiințele lor.
În astfel de vremuri și-a mărturisit credința Sfântul Pantelimon.
Mântuitorul ne-a lăsat însă măsura echilibrului atunci când a spus: „Dați Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu.” Dar puterea voia atunci și nu doar atunci să fie stăpână și pe credința fiecăruia, nu doar pe trupul și avutul lui.
Dincolo de toate aceste repere istorice, ceea ce impresionează cu adevărat este sensul pe care Sfântul Pantelimon l-a dat propriei sale vieți.
A ales să împartă bunătate.
Nu putere. Nu faimă.
Bunătate.
Pentru că medicina nu înseamnă doar tratament. Medicina înseamnă alinare. Înseamnă să intri în suferința celuilalt și să-l ajuți să poarte o povară pe care, singur, nu o mai poate duce.
Cea mai mare durere a unui bolnav nu este întotdeauna boala. De multe ori este singurătatea. Uneori nici familia nu mai reușește să ofere aceeași răbdare. Ani întregi de suferință îi obosesc și pe cei apropiați. Este o realitate pe care nu trebuie să o judecăm cu ușurință.
Dar tocmai atunci începe adevărata măsură a iubirii.
Nimeni nu știe cum va ajunge peste câțiva ani. Astăzi îl sprijinim pe cel aflat în suferință. Mâine poate vom avea noi nevoie de cineva care să ne țină de mână.
Dragostea pentru Dumnezeu începe întotdeauna cu omul de lângă noi. Nu putem spune că Îl iubim pe Dumnezeu dacă rămânem nepăsători în fața suferinței aproapelui.
Acesta este primul mare mesaj pe care ni-l lasă Sfântul Pantelimon.
A vindecat trupuri, dar mai ales a vindecat suflete.

În fața unui asemenea exemplu, merită să ne întrebăm ce înseamnă, de fapt, să fii doctor fără de arginți. Înseamnă oare doar să nu ceri bani pentru ceea ce faci? Nu. Înseamnă să înțelegi că omul este întotdeauna mai important decât câștigul pe care-l obții fără să te dedici, că suferința lui trebuie să primeze mai mult decât graba de a-l taxa pentru serviciul făcut, că, înainte de toate, profesia ta este o chemare.
Cea mai mare suferință a unui bolnav nu este întotdeauna durerea fizică. De multe ori, aceasta poate fi suportată. Mai greu este sentimentul că nu mai interesezi pe nimeni, că ai devenit o povară, că ești singur.
Se întâmplă, uneori, ca nici familia să nu mai poată duce povara suferinței. Obosește. Își pierde răbdarea. Nu pentru că nu iubește, ci pentru că omul are și el limitele lui. Tocmai de aceea nu avem voie să judecăm ușor.
Dar, în același timp, nimeni dintre noi nu știe cum va ajunge într-o zi.
Astăzi suntem sănătoși și puternici. Mâine putem fi noi cei care așteptăm o vizită, un telefon, o mână întinsă sau o vorbă bună.
De aceea spun că dragostea pentru Dumnezeu începe întotdeauna cu omul de lângă noi. Nu-L putem iubi pe Dumnezeu, pe Care nu-L vedem, dacă nu-l iubim pe aproapele nostru, pe care îl vedem în fiecare zi.
Credința nu înseamnă doar rugăciune.
Credința înseamnă și felul în care vorbești cu omul aflat în suferință.
Credința înseamnă răbdarea cu care îl asculți.
Credința înseamnă timpul pe care ești dispus să i-l dăruiești.
Astăzi avem spitale moderne, aparatură performantă, tratamente pe care generațiile trecute nici nu și le imaginau. Și totuși, uneori, tocmai lucrul cel mai simplu lipsește: omenia.
Bolnavul intră într-o instituție medicală și, de multe ori, devine un număr. Este consultat corect, tratat conform protocoalelor, dar pleacă fără să simtă că cineva i-a înțeles cu adevărat suferința.
Or, omul nu este doar un diagnostic.
Nu este doar o analiză.
Nu este doar o fișă medicală.
Este un suflet.
Și sufletul are nevoie de atenție la fel de mult cum trupul are nevoie de medicamente.
De peste douăzeci de ani mă ocup și de învățământul sanitar. Mulți m-au întrebat de ce am ales să mă implic într-un domeniu atât de dificil.
Răspunsul îl port în suflet de foarte mult timp.
La începutul slujirii mele, pe când eram preot la Gherăseni, a venit într-o zi o bătrână. Și-a desfăcut încet batista în care avea câțiva lei și a vrut să mi-i ofere.
Am privit-o și mi-am spus: nu este suficient să primesc recunoștința oamenilor. Trebuie să fac mai mult ca să nu condiționez pe nimeni. Ca Pavel apostulul care făcea corturi. Trebuie să lcurez mai mult. Și am ajuns în învățământ. Și apoi după o licență în farmacie la Carol Davila, când mi s-a oferit momentul am ales învățământul sanitat. Am simțit că trebuie să ajut la formarea și educararea unor oameni care, atunci când vor îmbrăca halatul alb, să nu uite niciodată că în fața lor nu se află un caz medical, ci un om.
Și de aceea am ales să mă implic în educația celor care vor lucra în sistemul sanitar.
Și vă mărturisesc că cea mai grea lecție nu este anatomia, nici farmacologia și nici tehnicile medicale.
Cel mai greu este să-l înveți pe om să iubească omul.
Poți forma un profesionist într-un număr de ani.
Este infinit mai greu să formezi un caracter.
De aceea mă doare ori de câte ori văd nepăsare.
Mă doare când văd oameni care se ascund în spatele regulamentelor și uită că în fața lor se află un om speriat, aflat în suferință.
Sigur că regulile sunt necesare.
Dar niciun regulament nu poate înlocui bunătatea.
Nicio procedură nu poate înlocui un cuvânt rostit cu blândețe.
Niciun aparat nu poate înlocui o privire plină de compasiune.

Dar mai este un lucru pe care ni-l arată Sfântul Pantelimon.
Credința nu înseamnă numai rugăciune.
Credința înseamnă și felul în care trăim.
Înseamnă cumpătare.
Înseamnă echilibru.
Înseamnă să nu mergem nici într-o extremă, nici în cealaltă.
Dumnezeu nu ne-a dat trupul pentru a ne bate joc de el, dar nici pentru a-l transforma într-un idol. Ne-a dat sănătatea ca pe un dar, iar darurile trebuie păstrate cu înțelepciune.
De aceea, dacă Sfântul Pantelimon ne-ar vorbi astăzi, cred că ne-ar spune mai întâi să ne îngrijim sufletul, dar fără să uităm de trup.
Pentru că un suflet împăcat îl ajută și pe trup să trăiască bine. Stau în armonie.
Dacă în sufletul nostru locuiesc răutatea, invidia, ura și neliniștea, ele ne macină încetul cu încetul. Sunt boli care încep în suflet și ajung, mai devreme sau mai târziu, să rănească și trupul.
În schimb, omul bun trăiește altfel.
Nu pentru că nu suferă.
Nu pentru că nu se îmbolnăvește.
Ci pentru că poartă suferința cu nădejde.
Astăzi medicina vorbește foarte mult despre influența psihicului asupra organismului. Noi, creștinii, știm acest adevăr de două mii de ani. Sufletul și trupul nu pot trăi în vrajbă.
Am auzit cu toții vorbindu-se despre efectul placebo.
S-au făcut studii în care unor bolnavi li s-au administrat medicamente adevărate, iar altora li s-au oferit comprimate fără substanță activă, fără ca ei să știe acest lucru. Și, în mod surprinzător, o parte dintre cei care au primit acele comprimate fără efect farmacologic s-au simțit mai bine.
De ce?
Nu pentru că pastila avea putere.
Ci pentru că speranța are putere.
Pentru că încrederea vindecă.
Pentru că omul care simte că este ajutat, iubit și înțeles luptă altfel cu boala. Simte că are penrtru ce lupta, mai ales când nu luptă doar pentru el, când familia îl susține cu bucurie.
Iată de ce spun că un cuvânt bun poate face uneori cât un medicament.
O mână întinsă poate da mai mult curaj decât o rețetă.
O privire plină de bunătate poate reda unui om dorința de a trăi.
Nu înseamnă că trebuie să alegem între credință și medicină.
Dimpotrivă.
Credința și medicina nu sunt rivale.
Ele merg împreună.
De fiecare dată când cineva m-a întrebat dacă trebuie să țină postul într-o anumită boală, dacă trebuie să renunțe la tratamentul recomandat de medic sau dacă trebuie să facă altfel decât i s-a spus la spital, răspunsul meu a fost același: urmați sfatul medicului.
Dumnezeu lucrează și prin medici.
Faceți tratamentul cu responsabilitate, dar faceți-l și cu credință.
Respectați recomandările medicale, dar nu uitați nici rugăciunea.
Pentru că Dumnezeu nu ne cere să alegem între știință și credință. El ne cere să folosim cu înțelepciune toate darurile pe care ni le-a pus la îndemână.
În trecut, preotul era și sfătuitor, și învățător, și sprijin pentru cei aflați în necaz și sanitar al satului și judecător de pace. Astăzi fiecare domeniu are specialiștii săi și este firesc să fie așa. Dar ceea ce nu trebuie să dispară niciodată este colaborarea dintre cei care îngrijesc trupul și cei care îngrijesc sufletul.
Amândoi lucrează pentru același om.
Și mai este un lucru pe care aș vrea să nu-l uităm.
Dacă cei sănătoși au datoria de a purta de grijă celor bolnavi, și omul bolnav are o responsabilitate.
Boala nu trebuie să ne răpească bunătatea.
Nu trebuie să ne transforme în oameni care îi pedepsesc pe ceilalți pentru propria suferință.
Știu că este greu.
Durerea schimbă omul.
Uneori îl face nerăbdător.
Alteori îl face aspru.
Dar tocmai atunci credința își arată puterea.
Să rămâi om chiar și în suferință este una dintre cele mai mari biruințe.
În cele din urmă, totul se întoarce la aceleași trei cuvinte: credință, dragoste și răbdare.
Acestea l-au făcut mare pe Sfântul Pantelimon.
Acestea pot face și lumea noastră mai bună.
Să ne rugăm Sfântului Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon să mijlocească înaintea lui Dumnezeu pentru cei bolnavi, pentru medici, pentru asistenți, pentru toți cei care slujesc în sistemul sanitar și pentru familiile care poartă povara suferinței.
Iar nouă tuturor să ne dăruiască înțelepciunea de a îngriji nu doar trupurile, ci și sufletele oamenilor.
Pentru că acolo unde se întâlnesc competența și iubirea, acolo începe adevărata vindecare.
Amin.