Reflecția iubirii lui Dumnezeu în lume

Duminica aceasta ne așează în pragul sărbătorii Înălțării Sfintei Cruci. Evanghelia de astăzi ne aduce înainte cuvintele Mântuitorului către Nicodim: „Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” Crucea, pe care o vedem adesea doar ca suferință, este mai întâi dovada unei iubiri care nu se oprește la jumătate. Dumnezeu nu rămâne departe de durerea noastră. El coboară în ea, o poartă și o luminează dinăuntru. De aceea, atunci când ne este greu, prima ispită este să ne simțim singuri. Însă crucea ne amintește că nu suntem părăsiți. Hristos e acolo unde omul plânge, se teme sau cade. Și mai e ceva: Evanghelia de astăzi ne întreabă și pe noi cât suntem dispuși să iubim. Nu doar să purtăm o cruce la gât, ci să purtăm iubirea Crucii în felul în care trăim: să iertăm când am avea motive să nu iertăm, să ridicăm pe cineva în loc să-l judecăm. Să dăm din timpul și atenția noastră celui care are nevoie. Așa se face Crucea vie în noi: nu ca pe o povară, ci ca o alegere a iubirii concrete, aici și acum.

Să reținem, deci, din această duminică gândul: dacă Dumnezeu a iubit lumea atât de mult, eu pe cine pot iubi mai mult, azi? Pe cine pot ierta? Pe cine pot ridica?

Fragment din predica rostită în Biserica Sfântul Apostol Andrei, Buzău, 13 septembrie, 2026