Părintele Ilie Valentin (1979–2013). O despărțire care încă doare

Am fost la un cerc pastoral la Biserica din Simileasca. Cercurile pastorale sunt întâlniri ale preoților din mai multe parohii, prilejuri de comuniune, de dialog și de întărire a legăturilor dintre noi.

Merg întotdeauna cu mare bucurie la această biserică. Părintele Costin Botea este o gazdă primitoare, un om care știe să-i adune pe ceilalți în jurul său și să facă din astfel de întâlniri momente de adevărată apropiere sufletească.

Dar pentru mine, fiecare vizită la Simileasca are și o altă încărcătură. Dincolo de bucuria revederii confraților, mă întâlnesc de fiecare dată cu o amintire care nu s-a stins.

În fața bisericii se odihnește părintele Ilie Valentin. Un preot care a plecat din această lume la numai 34 de ani. Un tânăr pe care l-am cunoscut, l-am îndrăgit și pe care nu l-am uitat.

L-am întâlnit pe vremea când eram profesor la Seminarul Teologic. Era elev. Un băiat frumos, cu o voce deosebită, care cânta atât de bine, încât îl luam adesea cu mine atunci când mergeam cu Botezul. Îmi amintesc și acum serile acelea, cântările, tinerețea lui și bucuria cu care mă însoțea.

Erau lucruri obișnuite atunci. Astăzi au devenit amintiri prețioase.

Când privești un tânăr, nu te gândești la moarte. Îl vezi crescând, împlinindu-se, făcându-și un rost. Îți imaginezi anii care vor veni, oamenii pe care îi va întâlni, binele pe care îl va face. Așa îl priveam și noi pe Valentin. Avea înaintea lui, după toate socotelile omenești, o viață lungă.

A devenit diacon la Episcopie, apoi preot la Sărulești. Am ajuns și eu în parohia în care a slujit. Mă bucuram să-l văd crescând în slujirea Bisericii, să descopăr în tânărul elev de altădată un preot.

Țineam mult la el.

Și totuși, viața nu urmează întotdeauna drumul pe care ni-l închipuim.

În anul 2013, părintele Valentin a plecat dintre noi. Avea doar 34 de ani.

La înmormântarea lui nu am fost. Eram plecat din țară. Știu că absența mea avea o explicație, dar sunt absențe pe care, oricât le-ai explica, nu reușești să le împaci cu sufletul. Mi-a rămas regretul că nu am fost acolo, că nu l-am însoțit pe ultimul drum, că nu am putut rosti atunci, lângă sicriul lui, un ultim cuvânt.

Poate că tocmai de aceea, de fiecare dată când ajung la Simileasca, simt nevoia să mă opresc cu gândul la el.

Dar există ceva care mă tulbură și mai mult decât amintirea propriei despărțiri.

Sunt părinții lui.

Îi văd venind la biserică la noi, la Sfântul Andrei, duminică de duminică, cu pași tot mai înceți. Și mă gândesc că oamenii aceștia nu vin doar la Sfânta Liturghie. Vin și în fața unui altar unde unicul lor fiu ar fi putut sluji mulți ani.

Pentru noi, cei care l-am cunoscut, Valentin este o amintire dragă. Pentru ei, este copilul lor. Copilul pe care l-au crescut, pentru care s-au rugat, în care și-au așezat atâtea speranțe.

Noi ne amintim din când în când. Ei își amintesc în fiecare zi.

Există o durere a părinților care își îngroapă copilul pe care nimeni nu o poate înțelege până la capăt. Nu există cuvinte care să o explice și nici vorbe de mângâiere care să o facă să dispară. Timpul poate schimba felul în care omul își poartă suferința, dar nu poate șterge iubirea din care ea s-a născut.

Și totuși, acești părinți continuă să vină la biserică. Să se roage. Să trăiască. Să-și poarte crucea cu o discreție care spune mai mult decât multe predici.

Mă impresionează profund această fidelitate a iubirii.

Pe crucea de la mormântul părintelui Valentin sunt așezate cuvintele Mântuitorului: „Pace vouă”. Și tot acolo este amintită făgăduința unei vieți noi.

Aici se află răspunsul credinței noastre în fața morții. Nu în faptul că am putea explica de ce un om pleacă atât de devreme. Nu putem. Nici în încercarea de a micșora suferința celor rămași. Nu avem acestă putere.

Ci în nădejdea că moartea nu are ultimul cuvânt.

Pentru creștini, iubirea nu se încheie la marginea unui mormânt. Rugăciunea continuă acolo unde întâlnirile pământești nu mai sunt posibile. Iar pomenirea celor plecați nu este doar un exercițiu al memoriei, ci o mărturisire a credinței că ei sunt vii înaintea lui Dumnezeu.

Mă gândesc uneori cât de puțin știm despre timpul care ne este dăruit. Amânăm întâlniri, amânăm cuvinte bune, amânăm recunoștința. Avem impresia că vom avea întotdeauna vreme să le spunem oamenilor cât de mult înseamnă pentru noi.

Dar uneori vremea aceea nu mai vine.

De aceea, amintirea părintelui Valentin îmi este și un îndemn să prețuiesc mai mult oamenii pe care îi am aproape. Să nu economisesc dragostea, să nu amân gesturile de prețuire și să nu consider firească prezența nimănui în viața mea.

La Simileasca merg cu bucurie. Mă întâlnesc cu preoți dragi, cu oameni pe care îi respect, cu o comunitate vie.

Dar, de fiecare dată, gândul meu se oprește și la un tânăr care cânta frumos, care mă însoțea când mergeam cu Botezul și care avea doar 34 de ani când a plecat din această lume.

Părintele Ilie Valentin.

Au trecut treisprezece ani. Pentru unii, poate doar o fotografie și un nume pe o cruce. Pentru mine, chipul unui elev drag. Pentru părinții lui, singurul lor copil.

Și cred că, atât timp cât ne mai amintim cu dragoste de cineva și îl purtăm în rugăciune, legătura noastră cu el nu s-a sfârșit.

Dumnezeu să-l odihnească în pace pe părintele Valentin și să le dăruiască părinților săi puterea și mângâierea de care au nevoie!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

S-ar putea să-ți placă și